Rămas ancorat de locul copilăriei mele, de casa părintească și de satul meu, care pentru mine au o conotație aparte, am plăsmuit cândva, în grădină, o mică cabană, concepută cu suflet, pe care am hotărât să o împărtășesc cu voi.

Este locul copilăriei mele, cel mai frumos din univers. Poarta pe care am pășit în această lume, unde am descoperit miracolul și frumusețea existenței și am primit în dar minunea de a călători prin imensitatea Universului pe un colț de pământ. Sunt copleșit de gândul recunoștinței că exist, de miracolul de a fi fost creat, chiar și efemer, pe acest Pământ, dar mai însemnat, prin conștiință, decât o planetă moartă aflată pe o orbită eternă. De aici își au izvorul amintirile mele, frânghiile care mă leagă iremediabil de acest loc. Sunt amintiri pe care vi le împărtășesc pe un ton bucolic și idilic, dar care sunt cât se poate de reale.

Avem adesea tendința de a ne plânge de viața grea și sărăcăcioasă din copilărie și o facem mai ales în fața copiilor noștri, folosind, din generație în generație, expresia „pe vremea mea”. Tocmai lor, celor marcați de efectele dependenței de noile tehnologii și acaparați de jungla informațională. Apreciez și folosesc avantajele pe care ni le oferă lumea digitală și nu sunt adeptul conservatorismului, înțelegând că schimbarea este firească și inevitabilă. Totuși, nu pot să nu observ felul în care mecanismele noastre cognitive sunt exploatate pentru profit, fără a se ține seama de efectele asupra minții, mai ales asupra celor tinere. Uneori am impresia că tehnologia ne răpește copiii, îndepărtându-i de contactul direct cu lumea și cu ei înșiși.

Eu îmi amintesc de desele incursiuni pe dealurile din Braniștea mea, toate ale mele, moștenire bogată pentru copiii mei; de sărbătoarea delicioaselor cireșe; de terenul de fotbal cu miros de iarbă cosită; de parfumul merelor de vară; de curtea ninsă cu flori de mușețel; de răsărit, apus și ploi de vară, spectacole mereu la îndemână; de joaca în jurul bisericii și de pelerinajul la Mănăstirea Nicula, pentru noi un eveniment aflat undeva între divertisment și credință, experimentând vagi gânduri mistice și sentimentul apartenenței, indus de mulțimea adunată în poiana mănăstirii; de spălatul hainelor la Someș și bălăceala întreruptă doar de chemarea mamei pentru a întoarce țolul; de bucuria primei ninsori; de colindatul cu straița albă, mult prea mică pentru atâtea mere, biscuiți și turtă dulce; de cele mai mari nuci văzute vreodată, oferite în dar la colindat de Popa Ghizoaie, preotul uitat care a ales să devină văcar decât să-și încalce credința; de bradul de Crăciun, rahitic, din care atârnau câteva bomboane ce nu rezistau mai mult de două zile, după care rămâneau doar ambalajele, asemenea unor bomboane eviscerate; de săniușul cu sania mea neperformantă, prea joasă și cu ecartamentul prea mare, bună doar de dus sacii la moară; de senzația tihnită de la gura sobei, la întoarcerea înfrigurat acasă; de reuniunea neamurilor la tăiatul porcului și de misiunea mea de a sufla în mațe pentru a le face gonflabile, fără să înțeleg nici astăzi rostul.

 Îmi amintesc de emoțiile copleșitoare din seara de Crăciun, la colindat, la gândul că fetele urmau să intre în intimitatea casei mele modeste.

Cel mai important reper al timpului era ora opt seara, moment marcat de un strigăt alarmant, scos de cel care le zărea primul: „Vin vacileee!”. Atunci când acestea coborau agale din pășune, stăteam cocoțat pe gard și le admiram parada pe mijlocul drumului. Îmi amintesc de impresionanta lor mișcare în masă, liniștită și legănată, întorcându-se pe înserat cu ugerele pline spre casă; de savoarea laptelui cald, tocmai muls, băut direct din șuștar, desenându-mi mustăți albe de spumă, în miros biblic de poiată.

Îmi amintesc de percepția foarte clară a naturii și a anotimpurilor; de explozia albă a pomilor în luna mai și de liniștea cromatică a toamnei; de entuziasmul găsirii primelor viorele și de căutarea zadarnică a ghioceilor; de mama tânără, mergând alături de ea la munca câmpului; de căutarea tatălui în movila de pământ adunată cu sapa; de patul cu rogojină de paie, în care mă ghemuiam lângă trupul cald al mamei în nopțile reci de iarnă; de mersul desculț prin apa caldă adunată în șanțuri după o ploaie de vară; de transpunerea în lumea poveștilor nemuritoare; de compasiunea și afinitatea pentru Colț Alb și Fram, ursul polar; de biletele oferite în dar de Jules Verne, pentru călătorii fascinante în jurul lumii; de semnul de carte lăsat între file, amanet al promisiunii că mă voi întoarce în acele lumi captivante.

Îmi amintesc de tușa Moașa, moașa satului, elevată, cultivată și dichisită, care mă lua drept copilul ei surogat și la care mă abăteam mereu din drumul meu de la școală spre casă. Mă aștepta bucuroasă cu dulceață de trandafiri și mă învăța pași de vals gratiosi, cu toata supraponderabilitatea ei. Îmi amintesc de poveștile ei fascinante, pe fundal de romanțe și aromă de cafea, în timp ce ținea tacticos între degete o „țigare”, cum îi spunea ea șic, cu un accent sudist interbelic. Între noi fie vorba, îmi amintesc și de cărțile ei de specialitate ilustrate, pe care le răsfoiam uimit, pe furiș. Nu erau tocmai indicate pentru vârsta mea și, la ce am văzut prin ele, aș zice că nu erau indicate pentru nimeni 😊

Îmi amintesc cum, într-o seară de decembrie, în cocheta și confortabila ei cameră, cu lumină difuză, a răsunat un răpăit de mitralieră la Europa Liberă, post pe care îl asculta mereu, urmat de un strigăt care mi-a rămas pe veci în minte: „Nu trage, măăă!”. Un strigăt care avea să ne marcheze destinele, să ne salveze din lumea absurdului și a supraviețuirii brute, evadând euforic într-o lume a incertitudinii, dar și a libertății și speranței.

Îmi răsună și acum în minte cadența roților de tren, care mă duceau adesea, în vacanțele de vară, la Timișoara, unde mama mergea sa o vada pe sora mea mai mare, intr-o cu totul altă lume, în care mă pierdeam de dimineața până seara pe străzi, prin parcuri și cinematografe. Îmi amintesc de avertizarea din holul trenului: „È pericoloso sporgersi”, despre care eram convins că înseamna sa nu sparg geamul pe care îmi țineam capul plecat în bătaia vântului, urmărind coada trenului care șerpuia prin Munții Apuseni. Număram tunelurile care îmi furau peisajul și mă aruncau, pentru câteva clipe, în beznă, ca într-o lecție timpurie despre ceea ce urma să fie viața: cu lumină și întuneric, cu bune și rele, toate trecătoare.

Îmi amintesc de fata de la oraș, sofisticată, venită în vacanța de vară, pe care o priveam fermecat din strana bisericii, la slujba de seară, ca pe creația supremă a divinității. Îmi amintesc de pasiunea și sentimentele intense, copleșitoare, tăinuite și nemărturisite, martoră fiin doar floarea de colț uscată din plicul strecurat pe furiș într-o cutie poștală, cu expeditor rămas anonim pentru destinatară până și astăzi.

Și, mai târziu… îmi amintesc de tremuratul enervant și incontrolabil provocat de emoția primului dans, poate pe „Dacă vrei”, a celor de la Celelalte Cuvinte, învăluit în aroma parfumului ei ieftin și în senzația moale a bluzei de mohair; de atingerea ușoară, oarecum prefăcut accidentală, a fețelor, senzații care mă cufundau în abisurile fericirii și pe care le-as fi vrut eterne.

Copilăria de la țară nu a fost o perioadă grea. A fost perioada în care am acumulat resursele pentru consumul excesiv de acum, motiv pentru care ne întoarcem mereu… ne intoarcem la noi…la noi inșine, unde găsim resorturile de a merge mai departe… 

Această cabană s-a născut din dorința de a rămâne aproape de acest loc și de acele amintiri. Astăzi am bucuria de a le împărtăși cu voi și sper să simțiți din sufletul acestui loc, să vă bucurați de prezent și să-l faceți să devină o amintire frumoasă la care să vă întoarceți cu drag.

Alin Beudean